SĂRBĂTOARE 20 APRILIE - SFINTELE PAȘTI, ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ISUS HRISTOS

 Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii noastre, care ne-a adus posibilitatea mântuirii și care stă la temelia credinței și a Bisericii Creștine. Este sărbătoarea care a adus omenirii speranța mântuirii și a vieții veșnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos. Cuvântul „Paști” vine de la pasha, un cuvânt evreiesc, care înseamnă trecere.

Evreii sărbătoareau și sărbătoresc la Paști ieșirea din robia egipteană, trecere prin Marea Rosie, trecere prin pustie și ajungerea lor în Canaan. Noi la Sfintele Paști sărbătorim altceva decât evreii, și anume trecerea de la moarte la viață și de pe pământ la cer. În lumina Sfintelor Paști în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat și preaslăvit, adică să binevestească biruința sfințeniei asupra păcatului, biruința iubirii asupra urii, biruința păcii asupra violenței, biruința dreptății asupra nedreptății, biruința luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute și să primească „dreptatea, pacea și bucuria Duhului Sfânt” din Împărăția Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).

Învierea Domnului este considerată sărbătoarea bucuriei date de vestea Învierii Mântuitorului. O veste care, până la Înălțarea Domnului, respectiv timp de 40 de zile, se regăsește în salutul "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu "Adevărat a înviat!".

Slujba de Înviere începe în jurul orei 23.00. Aproape de miezul nopții, preotul iese din sfântul altar având lumânarea aprinsă și îi îndeamnă pe cei prezenți: "Veniți de luați Lumină!". După ce lumânările oamenilor sunt aprinse, credincioșii avându-l în frunte pe preot, înconjoară biserica de trei ori. După care cântă cu toții: ”Hristos a Înviat…”.  Apoi, se intră din nou în biserică, unde continuă slujba de Înviere, care durează până dimineață. Credincioșii care au postit în toate cele șapte săptămâni se pot împărtăși în Noaptea de Înviere.

După slujbă, este tradiția ca preotul să dezlege bucatele pe care le aduc credincioșii la biserică - ouă vopsite, cozonac, pască - și să le sfințească.

Una dintre tradițiile străvechi de Paște o reprezintă ouăle vopsite. Oul roșu a devenit simbol al creației și învierii, prin exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, culoarea roșie însemnând Sângele Domnului cel curs de pe Cruce pentru noi și pentru mântuire dar și simbolul văzut al învierii morților. Prezența în creștinism a ouălor roșii este una simbolică și reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creștinilor au fost descoperite și coji de ouă și se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. Așadar roșul cu care sunt vopsite ouăle de Paște reprezintă atât sângele lui Iisus care s-a scurs de pe Cruce cât și focul, cu puterea lui purificatoare. Pe de altă parte ciocnitul ouălor simbolizează sacrificiul lui Hristos, la noi existând tradiția ca după Înviere, persoana mai în vârstă să ciocnească oul celuilalt în timp ce rostește “Hristos a Înviat”, iar celălalt spune “Adevărat a Înviat”.

Fără Învierea lui Hristos lumea ar fi azi încă toată păgână, Biserica nu s-ar fi întemeiat, creștinismul nu s-ar fi răspândit și n-ar fi fost crezut. Fără Învierea lui Hristos numele Mântuitorului s-ar fi uitat de atunci, învățătura Lui s-ar fi pierdut, iar mântuirea oamenilor s-ar fi pierdut și ea.

Știai că?

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul și pământul și cele dedesubt”, așa cântăm în noaptea Sfântă a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Clipele nopții pline de lumină sunt trăite de către creștinii din lumea întreagă. Mai mult sau mai puțini pregătiți, cu toții am fost cu lumânarea, dar și cu inima pâlpâind lângă Hristos. Am cântat Hristos a Înviat! – imnul care a adus și unora, și altora, bucurie pe chip. Bucurie pe care am prelungit-o în dumnezeiasca Liturghie, dar și mai apoi, în liniștea căminului. Am luat lumina cu noi. Și la propriu, și la figurat. În suflete, dar și în lumânările aprinse de la biserică, transformând străzile, satele și cimitirele îi râuri de lumină dătătoare de speranță. Trist este pentru cei care fac ordine în biserici și în curțile aferente bisericilor, după slujba Învierii, care găsesc lumânări uitate sau pur și simplu aruncate. În acest context se naște întrebarea: ce facem cu lumânarea pe care am avut-o lângă inimă în noaptea Învierii?

Dincolo de simbolismul acestei lumânări care ni-l face prezent pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”,lumânarea de Înviere ne aduce aminte de jertfa noastră personală. Este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenți la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deși găsim la tot pasul fel de fel de practici superstițioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării și nici nu se ghicește cu ea.

Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce și nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă și arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spațiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi.

Unii credincioși, cu încuviințarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală, amintindu-ne că Hristos pe toate le-a biruit, dăruindu-ne speranța bucuriei.

Sursa: Realitatea Spirituala