Sărbătoare mare în calendarul creștin ortodox. Sfântul Sofronie, patriarh al Ierusalimului, este pomenit în calendarul creştin ortodox în ziua de 11 martie.
S-a născut în Damasc, Siria, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi a învăţat la şcoli renumite din vremea sa.
„El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi ‘sofist’, adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrând să câştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunând de la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său” (Vieţile Sfinţilor).
Ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi mergând prin mănăstirile care erau acolo, Sfântul Sofronie l-a cunoscut în Mănăstirea Sfântului Teodosie, situată în deşertul Iudeii, între Betleem şi Ierusalim, pe monahul Ioan Moshu. De acesta s-a ataşat cu toată osârdia, ca fiul de tată şi ucenicul de dascăl, şi l-a urmat în toate călătoriile, umblând prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dânsul cercetând pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile.
Ioan Moshu este autorul „Limonariului” (Livada duhovnicească), o lucrare ascetică cunoscută în spiritualitatea ortodoxă. „Limonariul” relatează fapte, diferite istorii şi apoftegme, sfaturi duhovniceşti, culese din călătoriile şi pelerinaje numeroase pe care Ioan Moshu le-a făcut, singur sau împreună cu Sfântul Sofronie, pe la diferite mănăstiri.
Viitorul patriarh al Ierusalimului, Sofronie, a mers cu dascălul său în Răsărit şi în Apus (ajungând până la Roma), iar în urma trecerii la cele veşnice a pustnicului Ioan s-a întors la Ierusalim.
După moartea patriarhului Ierusalimului, Zaharia, a urmat în scaunul patriarhal Sfântul Sofronie. S-a făcut cunoscut ca un mare apărător al dreptei credinţe, în acea vreme Biserica fiind tulburată de erezia monoteliţilor, susţinută atât de patriarhul Constantinopolului cât şi de papa Honorius.
Monoteliţii considerau că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voinţă, cea divină. După dezbateri aprinse, al şaselea Sinod Ecumenic (681) a reuşit să stingă controversa monotelită, condamnând monotelismul împreună cu toţi susţinătorii lui.
Înainte ca cetatea Ierusalimului să fie invadată de arabi, Sfântul Sofronie a încheiat cu califul Omar un pact prin care erau recunoscute libertăţile civile şi religioase ale creştinilor şi evreilor în schimbul plătirii unui tribut.
Aşezământul de pace făcut cu patriarhul Sofronie nu a fost însă respectat, iar creştinii din Ierusalim sufereau multe nedreptăţi.
Văzând aceasta, Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea şi ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creştinilor, urâciunea pustiirii şi necinstirea locurilor sfinte. Şi, fiind auzit, degrabă a plecat în „Ierusalimul cel de sus”.
